Muzicile Domnului: muzică, ceremonii şi reprezentări ale puterii princiare la curţile Valahiei şi Moldovei (secolul XVII – primele decenii ale secolului al XIX-lea) Partea I*

Authors

• Nicolae Gheorghiţă 1. Introducere, Într-o faimoasă lucrare istorică apărută la Viena la începutul deceniului nouă al secolului al XVIII-, lea, elveţianul Franz – Joseph Sulzer (n. 1735 – †1797) ne spune că la curtea valahă a prinţului, Alexandru Ipsilanti (aprox. 1724 – †1807) „răsunau laolaltă muzica turcească, grecească, lăutărească, valahă, căreia în urmă i se adăuga şi muzica germană, coral, cântarea bisericească și tunurile – cu un, cuvânt tot ce poate zgudui auzul”1., Pentru lumea occidentală venită, pentru prima dată, poate, în contact cu luxul oriental şi, mai ales,, fastul şi rigiditatea etichetei încă bizantină a vieţii de curte a domnitorilor fanarioţi, aceast Babilon sonor, trebuie că era, pe cât de bulversant, pe atât de şocant. Nici măcar Sulzer, care deşi, pentru o vreme,, făcuse parte din formaţia camerală a principelui Ipsilanti şi care ar fi trebuit să fie familiar cu exotismul, spectacolului aulic local, nu-şi poate explica criteriile estetice ale acestor muzici care nu au nimic de-a, face cu principiile consonanţei artei sunetelor: „[...] Când se închină în sănătatea Domnului, mitropolitul,, care stă în faţa lui, ţine, în picioare, o mică cuvântare urmată de obişnuita binecuvântare; toţi cei de la, masă se ridică, dar fără ca cineva să-şi părăsească locul. Curând răsună tunurile, muzica germană,, ţigănească şi tubulhaneaua turcească; în acelaşi timp, diaconii şi copiii cântăreţi la biserică, aşezaţi în, spatele mitropolitului, intonează o cântare religioasă, care ţine destul de mult. În ce mod gâdilă urechile, această împreunare de patru gusturi şi instrumente total diferite, care nu cântă un vivat ca la un toast, ci, bucăţi propriu-zise, la care se adaugă zgomotul tunurilor, cântarea diaconilor şi şoaptele oaspeţilor şi, servitorilor şi cum poate impresiona audiţia concomitentă a unor cântări religioase şi a unor cântece, lumeşti deocheate, aceasta las să şi-o închipuie oricine poate să-şi imagineze ceva ce n-a auzit sau n-a, văzut el însuşi”2., * Cercetarea de față constituie varianta în limba română a studiului publicat în Musical Romania and the Neighbouring, Cultures Traditions – Influences – Identities. Proceedings of the International Musicological Conference July 4-7, 2013, Iaşi, (Romania). Laura Vasiliu / Florin Luchian / Loredana Iaţeşen / Diana-Beatrice Andron (eds.) În Eastern European Studies in, Musicology, Edited by Maciej Gołąb, vol. II, PETER LANG Academic Research, 2013, p. 105–118., 1 F. J. Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist, der Walachey, Moldau und Bessarabiens im, Zusammenhange mit der Geschichte des űbrigen Daciens als ein Versuch einer allgemeinen Dacischen Geschichte, mit, kritischer Frenheit entworfen, von F. I. Sulzer, ehemalingen K. K. Hauptmann und Auditor. Vezi traducerea în limba română de, Gemma Zinveliu cu titlul Fr. J. Sulzer în Dacia Cisalpină şi Transalpină, Ed. Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din, România, București, 1995, p. 146–47., 2 Ibid., p. 144–45. În capitolul Ceremonialul de la Curte actual din Istoria lui Sulzer publicat în Călători străini despre Țările, Române (vol. X, partea I, Ed. Academiei Române, București, 2000, p. 471–72), traducerea acestui pasaj este fragmentară și, ușor diferită: „Iar la închinatul în sănătatea domnului, pe care îl rostește mitropolitul în picioare, chiar în fața domnului cu, binecuvântarea obișnuită, se ridică toată masa, fără ca cineva să-și părăsească locul. Îndată se slobozesc tunurile și se aude, muzica germană, // cea țigănească și tabulhanaua turcească și se intonează din partea diaconilor și a corului de băieți, ce se Author