Modele ale formei de sonată propuse de Barocul târziu şi Clasicismul timpuriu în muzica pentru pian (clavecin) (D. Scarlatti, C. Ph.-Em. Bach, J. Haydn, W. A. Mozart)

Authors

• Dan Buciu Mijlocul secolului XVIII (aproximativ 1740 – 1760) avea să consemneze cea mai importantă, răscruce în evoluţia muzicii europene plurivocale, într-o istorie apărută cu aproape un mileniu în urmă., Este momentul în care supremaţia deţinută de conceptul polifonic în toţi aceşti aproape 1000 de ani este, cedată conceptului omofon. Consecinţele vor fi de-a dreptul uimitoare; doar patru decenii despart, momentul dispariţiei lui Bach (1750) de cel al lui Mozart (1791). Şi ce diferenţă imensă separă, din punct, de vedere stilistic-muzical, spiritualizata muzică a lui „Mathäus Passion” de senzuala, carnala muzică din, „Don Giovanni”! Ce mică distanţă în timp este plasată între monumentala şi severa „Artă a fugii”,, capodopera neterminată a lui Bach şi poetica „Sonată a lunii” sau tumultuoasa Simfonie a III-a „Eroica”, de Beethoven (puţin peste 50 de ani). Şi unde se plasează aceste lucrări fundamentale sub raport stilistic, şi estetic!!, Clasicismul aduce apogeul conceptului tonal pe un fundal clar al unei scriituri omofone în care vor, mai apărea, cu totul izolat, insuliţe contrapunctice. Până atunci urmărim aproape 10 secole de polifonie:, mai întâi cea rudimentară de panglică, urmată de răsăritul celei imitative, sintetizată de Guillaume de, Machaut, apoi cea evoluată a Renaşterii, apogeul polifoniei imitative şi, în fine, cea instrumentală barocă., Structura verticală, sugestia omofonă, rămâne în tot acest răstimp la stadiul de element „de, fundal”, necesar dar de plan secund. „Partea leului” revine unui contrapunct (modal sau predominant, modal) care se dovedeşte deseori sofisticat, complicat şi care se va adapta cu oarecare dificultate la noul, concept muzical dominant, tonalitatea (începând cu secolul XVI). Conceptul omofon (prezent cu multă, timiditate în contextul modal-polifonic) se dovedeşte ideal pentru tonalismul funcţional1 care-l adoptă cu, entuziasm, în ciuda unui simplism destul de evident prezent în istoria timpurie a Clasicismului. Lucrurile, aveau să se schimbe rapid graţie unei evoluţii spectaculoase a mijloacelor armonice (zona diatonică,, apoi cea cromatică şi enarmonică) şi, în paralel, a construcţiilor arhitectonice., Aşadar, efectiv în câteva decenii, aproape zece secole de polifonie lasă locul unui nou mod de, gândire, cel eminamente vertical (spre deosebire de cel orizontal – modal sau incipient tonal). Ar mai fi, de adăugat acum un aspect extrem de important: forma muzicală, configuraţia arhitectonică sonoră, va, suferi (firesc) prefaceri profunde, conform zicalei vechi „la vremuri noi, oameni noi”. Vremurile noi, (omofonia clasică) îşi revendică „oamenii noi” (noile forme muzicale). Nu trebuie să credem că s-a, produs, pur şi cimplu, o catastrofă (!) care a distrus tot ce era „vechi”, tradiţia, dar trebuie să înţelegem că, noul tip de discurs muzical (tonal-omofon) va reclama noi construcţii muzicale care nu vor apărea „din, nimic” ci vor avea anumite tangenţe cu cele baroce anterioare, pe baza cărora, de fapt, se vor ridica., 1 Polifonia barocă va evolua şi ea rapid către zona tonal-funcţională, păstrând doar „urme” tot mai firave din modalismul, renascentist. Author