Evoluţia relaţiei dintre muzica academică şi jazz

Authors

• Alex Vasiliu Fenomenul muzical contemporan se caracterizează printr-o acută aglomerare de concepte, genuri,, forme şi stiluri abordate de compozitori în dorinţa aflării unor noi elemente de originalitate, diversitate şi, atractivitate în ariile procedeelor de elaborare, a mijloacelor de expresie, a surselor sonore. În nici o altă, etapă nu s-a manifestat o asemenea libertate a alegerii tipului (tipurilor) de muzică deja consacrate, sau a, celor recent inventate. Deşi după anii '70, o parte a creatorilor a revenit la principiile de bază ale tradiţiei, simfonice, experimentele au rămas surse de înnoire a sistemului compoziţional, de extindere a valenţelor, sunetului. Alături de alte descoperiri ale secolului XX, jazzul se dovedeşte a fi, de decenii, una dintre cele, mai seducătoare forme de limbaj muzical, atrăgând prin posibilităţile timbrale, sonore, prin maniera, interpretativă originală, prin specificul ritmic – în general prin dinamismul, spontaneitatea şi comunicativitatea, pe care o presupune muzica autentică de acest tip. Începând cu Darius Milhaud, Maurice Ravel, Igor, Stravinski - jazzul a atras atenţia unor compozitori europeni care i-au descoperit valenţele inedite, sursele de, înnoire, făcându-i simţite ecourile mai întâi sporadic, timid în unele lucrări simfonice ale autorilor citaţi, şi nu, numai ale acestora, interesând apoi un număr crescând de muzicieni de factură academică ce au reuşit, prin, preocupări constante, să atragă atenţia asupra unui posibil nou stil de compoziţie, continuat şi acum în, cadrul unui gen specific, de sinteză. Întrucât opusurile de acest fel compuse, interpretate şi înregistrate de-a, lungul timpului în lume şi în ţara noastră impun nu doar prin număr ci şi prin valoare, contribuind – fiecare, într-un anumit mod – la dezvoltarea unui sistem muzical original, se impune cercetarea detaliată în vederea, luminării unor reuşite, a trasării unor eventuale concluzii asupra genului specific numit jazz simfonic., Cum se ştie, încercarea de a traspune idiomul jazzului în muzica simfonică şi-a avut începuturile în, deceniul trei al secolului al XX-lea. Printre primii şi cel mai cunoscut dintre compozitorii care au manifestat, astfel de intenţii creatoare a fost George Gershwin, cu Rhapsody in blue (1924), Concertul în fa pentru pian, şi orchestră (1925), suita Un american la Paris (1928), Variaţiuni pe tema I Got Rhythm (Am prins ritmul –, 1934). Trebuie să îl amintim pe Gershwin pentru că este pionierul încercărilor de apropiere a muzicii, academice de jazz, cel mai cunoscut, și pentru că s-au împlinit în 2014 90 de ani de la prima audiție a, “Rapsodiei nostalgiei”, cum am putea traduce în limba română titlul lucrării., Am menționat numele unor compozitori importanți din secolul al XX-lea, ispitiți temporar de farmecele, jazzului. Ispita s-a manifestat și în România. Sunt relativ cunoscute opus-urile dorite “de jazz simfonic”, semnate de Dumitru Bughici, Aurel Popa, Dumitru Capoianu, Ede Terenyi, Richard Oschanitzky, Sabin, Păutza, Nicolas Simion. Mă voi referi în continuare la câteva lucrări rămase de la Richard Oschanitzky, nu, doar pentru că în 2014 ar fi împlinit 75 de ani de la naștere. Nu numai pentru că s-au adunat trei decenii și, jumătate decând a trecut “dincolo de zare”. Creațiile sale merită cercetate și cunoscute pentru că se apropie, sensibil de punctul de fuziune a celor două concepții componistice antagoniste. Cultura, practica și tehnicile, muzicale ale lui Oschanitzky au contribuit, așa cum nu prea s-a întâmplat în lume, la atingerea mult visatului, echilibru între muzica academică de tip European și muzica de jazz de proveniență şi expresie americană. Author