Gândirea muzicală în postmodernitate. Ideea de sonoristică/sonorism ca dominantă conceptuală

Authors

• Oleg Garaz În planul gândirii şi practicii muzicale, deceniul şase al secolului XX se prezintă nu doar ca un, punct terminus al modernismului muzical internaţional, ci, în acelaşi timp, drept un sfârşit de ciclu cultural., Anume acest al şaselea deceniu poate fi vizualizat drept un "furnal" şi în egală măsură un "alambic" în, care s-au acumulat într-un spaţiu tot mai înghesuit concepţiile celor trei filoane stilistice concomitente,, precum cel tributar (cu orientările neo-modală şi neo-tonală), cel avangardist (predominant serial,, canonic), precum şi cel al gândirii experimentale (avangardele non-canonice)., Mai mult decât doar atât, caracterizat printr-o spectaculoasă abundenţă mai întâi de toate a, tipologiilor conceptuale-stilistice, acest deceniu crucial pentru arta componistică profesională de, substanţă europeană (V. Konen) poate fi reprezentat şi drept câmp al unor polemici nelipsite de o, anumită violenţă, toate pornind de la supremaţia canonică declarată a conceptului-hegemon la acea oră, a serialismului integral. În această imagine accentul de prioritate este cu fermitate plasat pe evoluţia, fenomenului cunoscut prin titulatura "Avangardele anilor '50" şi pe problemele pe care le-a implicat, această evoluţie. Proeminenţa şi chiar exclusivismul ostentativ al serialiştilor (Boulez1, Stockhausen,, Nono, Babbitt sau compozitorul rus Edison Denisov) moştenitori ai lui Webern şi predicatori activi la, Ferienkursen de la Darmstadt (din 1946), au provocat pe parcursul celor două decenii postbelice o, adevărată constelaţie de "răspunsuri" stilistice contestatare, ostentative şi ele, însă tributare toate, concepţiei seriale şi reprezentând, în linii generale, o negaţie cumulată privind atât concepţia - supra-, tehnicizarea şi în egală măsură supra-intelectualizarea discursului muzical, cât şi imaginea superiorităţii, şi pretinsului universalism exclusivist al serialismului ca doctrină instituţionalizată., Dintre cele mai interesante reacţii s-a prezentat a fi concepţia stochastică a lui Iannis Xenakis,, deoarece efectul de masă sonoră putea fi obţinut la modul direct şi fără a implica serializarea tuturor, parametrilor sunetului muzical şi cu implicarea sintaxei de tip contrapunctic. Dar şi celelalte concepţii, componistice au căutat soluţii în afara căii seriale: muzica concretă (Henry, Schaeffer), muzica, electronică (Eimert, Stockhausen), muzica spectrală (Grisey, Murail, Iancu Dumitrescu), muzica, aleatorică (Cage, Lutosławski), muzica minimalistă (Reich, Riley, La Monte Young, Glass), orientarea, polistilistică (concomitenţa mai multor stiluri într-o singură lucrare, Schnittke) sau concepţia, micropolifonică (concomitenţa mai multor straturi contrapunctice, Ligeti). Opoziţia radicală între, stochastism şi minimalism este evidentă, ambele situate în opoziţie cu serialismul integral., Toate aceste concepţii, "stiluri", curente şi orientări, ajung într-o relativă sincronie înspre a doua, jumătate a anilor '60, perioadă pe care o putem vizualiza în imaginea unui bazin tipologic şi, implicit,, drept spaţiu de acumulare şi decantare stilistică. Iar dacă în perioada cuprinsă între a doua jumătate a, 1 În eseul intitulat Schoenberg est mort (Revista engleză"The Score and IMA Magazine, nr. 6 (din mai 1952), pp. 18-22, Pierre, Boulez afirmă direct: "Any musician who has not experienced – I do not say understood, but truly experienced – the necessity, of dodecaphonic language is USELESS. For his entire work brings him up short of the needs of his time". Doar cu un an, înainte, el publica un text cu un titlu relevant "Stravinsky remains" (1951). Author